„Spectacolul are o componentă performativă puternică, cu textul pulverizat din mai multe surse, înregistrat și live, la intersecția dintre logica fragmentară a amintirii și analiza critică. Corpurile performerilor nu au identitate de gen și de personaj, ele reprezintă idei, stări, perspective, în afara unor cadre caracterologice. […] 

Mi-a rămas în minte dialogul despre zidul Berlinului, nevoia copilului de a afla mai multe despre asta și stânjeneala tatălui că nu știe să îi răspundă la întrebări. „Dar spune-mi cum era, cu ce semăna zidul, dacă persoana iubită locuia de cealaltă parte, nu mai puteai să o vezi niciodată, niciodată?”. Édouard Louis, tatăl și mama sa, toți au trecut de ziduri: tatăl își acceptă fiul homosexual, mama devine independentă, depășind rolul de gen care i-a fost stabilit de societate, fiul își reconstruiește complet identitatea, de la nume la clasă socială. Eugen Jebeleanu pune în centrul spectacolului lui aceste metamorfoze care transformă identitatea și statutul social, cu toate convulsiile care le însoțesc, cu dezamăgirile, pierderile și umilințele lor, dar și cu momente fugitive de tandrețe stângaci exprimată între copil și părinți, a căror valoare devine mai puternică în timp, mai ales când părinții nu mai sunt. În aceste puncte, ale transformării personale și ale amintirilor duioase, se întâlnesc Jebeleanu și Louis. Spectacolul le poartă semnătura în egală măsură.” – Oana Stoica în Scena9

„Eugen Jebeleanu îmbină și combină fragmente din cele două romane reușind un performence polifonic încredințat către trei tineri actori: Măriuca Bosnea, Șerban Ghilvaci, Niko Becker. Ei sunt marele atu al spectacolului, prin echipa sudată pe care o formează deși vin din spații de joc diferite, prin jocul concentrat, pasional pe care îl practică, printr-o pregătire fizică de invidiat. Corpurile actorilor emană singurătate și spaime. Dacă mintea și sufletul par blocate în conveniențe și șabloane, trupurile umplu goluri ale cuvintelor, împlinesc doruri sau răzbună răni adânci. […] Întreg spectacolul are ceva de “Teatru laborator” prin care se încearcă a descoperi împreună cu spectatorul marile adevăruri ce se ascund în spatele convenționalului. […] Edouard Louis face din literatură o armă care trebuie întoarsă împotriva lumii, a ei însăși și împotriva sinelui. Eugen Jebeleanu face din teatru o armă care trage în convenție, în ipocrizie, în prejudecăți. Și metamorfoza? Kafka bântuie neliniștit printre noi zâmbind sarcastic cu răspunsul pe buze.” – Alina Maer în LiterNet