Post Author: Ioan Big

„Mi-a luat ceva să îmi antrenez scrisul invers. Teona Galgoțiu ne-a ajutat să scriem cuvintele și ne-a întrebat pe fiecare în parte dintre cei patru care au fost în instalație care au fost obstacolele sau problemele noastre în pandemie și fiecare avea o perceptie diferită. Eu am zis de faptul că m-a afectat să dansez online, să fac un sincron online, și cumva m-am legat de lucrul ăsta, că asta m-a deranjat sau n-am crezut în emoția online. Și atunci cuvintele erau legate de asta… și, da, acolo nu simțeam că trebuie să vin cu o interpretare facială pentru că aveai la ce să te raportezi, aveai multe informații, imaginea, cuvântul, mișcarea corpului, plus că era și vitrina care ne intermedia. Chiar simțeam la un moment dat că parcă s-a înțepenit fața mea – eram poate prea concentrată la cuvinte sau la ce făceam acolo -, după care am spus: „Hai să mă relaxez un pic și să implic și fața”. Nu știu cât, neapărat, a ajutat sau a transmis mai mult dar mi-a plăcut să o dezmorțesc un pic și s-o implic si pe ea. Dar în unele contexte nu e nevoie, pur și simplu, că e mai instalaționist, e mai muzeal, e mai sculptural, nu îți vine să implici expresiile faciale.”

Simona Dabija despre performance-ul „INT.EXT.”, într-un interviu cu Ioan Big pentru Zile și Nopți

Articol complet: https://www.zilesinopti.ro/articole/33529/performing-arts-simona-dabija-miscarea-vine-ca-un-infinit-din-corp

„Faţă de colaborările tale precedente cu Răzvan Mazilu, care a fost provocarea reprezentată de această tango operita al lui Ástor Piazzolla?

În primul rând faptul că joc mai multe personaje. Ăsta este un challenge pentru că toate aceste multe personaje fac parte din același univers și atunci am fost pus în postura de a juca mai multe personaje care trebuie să fie diferite dar, totuși, să aparţină aceleiaşi lumi. Ele nu pot să fie în chei atât de diferite încât să iasă din atmosfera de tango argentinian, din tot misterul ăsta aproape religios creat de tango, trebuie să rămână în stranietatea asta, în dimensiunea asta, în adâncimea asta… asta a fost provocarea principală pe de o parte, căci pe de altă parte a fost chiar tango-ul. N-am dansat niciodată tango şi Răzvan m-a luat efectiv de la la zero. Adică l-a chemat pe Daniel [Măndiţă] să ne învețe, să ne ia cu ‚abc’-ul și a fost pentru mine un șoc… m-am îndrăgostit din prima de dansul ăsta, mi se pare excepțional! Este singurul dans pe care îl știu eu până acum în care se improvizează, care are câteva structuri, câțiva pași, dar în rest e limbajul dintre cei doi parteneri, comunicarea dintre ei, cum reușesc să se îmbine, să comunice și să danseze împreună. Foarte mișto!”

Lucian Ionescu în dialog cu Ioan Big pentru Zile și Nopți.

Articol complet: https://www.zilesinopti.ro/articole/31573/clin-doeil-lucian-ionescu-tango-cu-un-membru-al-familiei-addams?fbclid=IwAR1Te6EGsF8Xd7ufyBHr8Sr9BLEJqB0y0W59z4BZ4Zt0lACh12jgWDlLo4s

„În spectacolul ăsta noi nu avem text, adică e totul poezie, metaforă după metaforă după metaforă, nu avem scene directe, dialog clar între oameni, şi atunci se creează un altfel de univers, o atmosferă care se bazează pe emoție. Am discutat cu Răzvan și am ajuns la ideea că orice gest, orice privire, orice răsuflare, orice întoarcere, trebuie să comunice, să explice o situație iar asta este foarte greu pentru că, pe lângă cântec, eu am foarte multe scene în Maria în care nu am ceva de spus, cântă Lucian [Ionescu] sau vorbește Visu, spiritul, despre ce se întâmplă cu Maria, și atunci eu trebuie să arăt altfel ce se întâmplă cu personajul în timpul ăla. Bineînțeles că am mai avut roluri care nu dialogau și doar acumulau ce se întâmplă pe scenă dar aici, nu știu, totul e în filigran făcut, totul e la gest, şi așa vreau să cred că se creează atmosfera, prin emoție și prin atenția la tot ce croșetezi pe lângă vorbele, cântecul și coregrafia propriuzisă. Asta mi se pare extrem de ofertant dar și foarte greu: trebuie să exiști fără să ai ceva de spus, să fii acolo cu toată ființa și cu toată emoția fără să spui și, dintr-un preaplin, ajungi să cânți și să nu vorbești. Eu asta îmi traduc în muzică… atunci când vine momentul să cânt personajul nu mai poate să tacă, e prea puțin să vorbesc și atunci cânt pentru că încărcătura e mult prea mare. ”

Ana Maria Popescu despre spectacolul „Maria de Buenos Aires” într-un interviu cu Ioan Big pentru Zile și Nopți.

Articol complet: https://www.zilesinopti.ro/articole/32014/clin-doeil-ana-bianca-popescu-mi-am-dorit-ca-maria-sa-fie-foarte-a-mea?fbclid=IwAR2DCXHBlO1OEC-v4m3BiOJo0gkqBwlcvwHS2d9jF_Z0g3gq-6M_Govwm44

”[…] acele blocaje pe care le are Andrei, adică cel din Duşmănie, le-am cam depăşit, dar într-un fel – în ghilimele spus – mi-a fost uşor să mă reaşez în acele sentimente de a nu putea să-ţi exprimi sentimentele tale, de a fi introvertit şi de a nu fi înţeles, şi de a nu avea pe nimeni în jur în care să ai încredere. Mă rog, aici e cu dus şi întors pentru că de fapt doar părerea ta este că n-ai pe nimeni în jur şi eu am avut mult timp părerea asta, că n-am pe nimeni în jurul meu care să mă-nţeleagă, şi atunci eram deja familiarizat cu acele ‘motoare’ care erau în Andrei, să zicem. ”

István Téglás în dialog cu Ioan Big pentru Zile și Nopți.

„Nu există o consecinţă, nu există un viitor al unei mişcări. Am inventat acest secvenţator… i-am zis eu, care nu înseamnă o coregrafie ci mai degrabă un soft în care noi artiştii, care suntem live, ne auto-programăm ca să funcţionăm altfel decât funcţionăm în viaţa reală. Aşa cum ziceam, în viaţa reală avem secvenţele lungi, mişcarea are un sens precis, pe când la noi lucrurile sunt altfel. Cu acest secvenţator am construit ideea de atelier şi am început să lucrez cu performerii pe ideea de a ne ‘secvenţa’ mişcarea, a construi o secvenţă, a o supune tuturor instrumentelor pe care le-am preluat din softurile de animaţie adică să maximalizăm, să minimalizăm, să reschimbăm poziţia, să facem Shift şi să facem Delete, să uităm cadre şi să reîmprospătăm cadre, să adaugăm cadre. Am lucrat foarte mult cu ideea de cadru şi de imagine şi mai puţin cu ideea de naraţiune, de poveste…”

Florin Fieroiu în dialog cu Ioan Big, despre spectacolul Teatrelli URBAN GIF SHOW.

„A scrie despre Vlaicu Golcea este deopotrivă simplu și complicat. E simplu întrucât activitatea sa intensă de creator, producător și performer îl certifică în mod incontestabil drept unul dintre cei mai valoroși exponenți ai artei contemporane românești și complicat pentru că diversitatea formelor și spațiilor de expresie în care s-a manifestat ca arhitect al sunetelor este atât de mare încât niciun sampling referențial de proiecte trecute în portofoliu nu poate oferi o perspectivă justă asupra creativității și spiritului său explorator… […]

Urban Gif Show [concept și coregrafie: Florin Fieroiu] reprezintă unul dintre vârfurile de inovativitate și creativitate artistică ale anului trecut iar Vlaicu Golcea și-a asumat atât rolul de compozitor cât și cel de performer.”

Articol complet în revista Zile și Nopți din luna septembrie 2020: https://issuu.com/zilesinopti/docs/zn_bucuresti_issuu_-_septembrie_2020_mobile

”Mă bucur foarte tare că se întâmplă acum [despre proiectul ȘARLATAN]. Astăzi mi se pare că sunt cea mai bună variantă a mea. Şi am simţit că prima zi de shooting a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Am fost pe acoperişul blocului numai eu, fotograful şi Beatrice Peter [actriţa din distribuţia spectacolului Legături primejdioase pentru care Cristina Milea a creat scenografia şi costumele – n.r.], şi cred că fiecare din noi avea nevoie de aşa ceva pentru că a fost o adunare de energii cum n-am mai trăit vreodată. E pentru prima oară când eu iniţiez un proiect şi cred în el 100%. Acum 3 ani când l-am început, am făcut primele 3 măşti şi primele 4 piese încercând să-mi demonstrez că are valoare ceva ce fac în afara teatrului pentru că încercam acea ruptură foarte forţată de teatru… un divort forţat. Cred că ajunsesem la 70% cu piesele când mi-am pierdut total încrederea în ele. În timp ce lucram mă convingeam singură că e o tâmpenie şi trebuie să mă opresc singură din asta. Şi-am mai încercat de câteva ori, mai treceau câteva luni şi iar încercam… pentru că nu i-am dat o finalitate. Eu nu ştiu să funcţionez fără deadline. Defect profesional sau nu, îmi trebuie un scop, o motivaţie exterioară. […] Dar mai e ceva… nu doar că nu pot face ceva fără un deadline şi pe măsură ce acesta se apropie vine cel mai mare volum funcţional din mine dar când se întrevede finalul ajung să-mi spun invariabil ‘Ce bine era dacă mai aveam o săptămână!’. Deci vezi, am nevoie de deadline dar nu ţin cont de el decât atunci când e prea târziu 🙂 De data asta însă mi-am fixat eu deadline-ul mai repede decât cel real, inclusiv în lucrul cu fotograful şi cu performerii, şi îmi propun să termin până la sfârşit de septembrie. Şi-atunci le-am început pe toate şi pe măsură ce termin un costum merg mai departe. Mai ales că îmi dau seama că acum trei ani aveam dreptate şi nu era o tâmpenie, că totul e frumos organizat pe teme. ”

Articol complet pe zilesinopti.ro.

”Proiectul (URBAN GIF SHOW) m-a interesat pentru că am fost atrasă de combinaţia asta de artişti, Florin Fieroiu, Cristina Milea [scenografă – n.r.], Golcea… cu Vlaicu mai făcusem un proiect, “Hikikomori” [instalaţia-performance concepută de Vlaicu Golcea expusă publicului la Kube Musette în septembrie 2017 – n.r.], am lucrat împreună foarte bine şi a ieşit un performance extrem de interesant. Decât să fac doar acelaşi fel de proiecte unul după altul, pe mine mă interesează mai mult să lucrez cu oameni diverşi care să aibă proiecte cât mai diferite faţă de ceea ce am eu la teatru, cu artişti cu care nu am posibilitatea să lucrez în mod frecvent.”

Articol complet pe zilesinopti.ro.